Izvoarele studierii istoriei vechi a spaţiului românesc

Pentru lămurirea activităţii practice şi spirituală a oamenilor, care au avut loc în spaţiul preconizat mai sus, istoria veche a românilor se foloseşte de izvoarele istorice. Acestea din urmă sunt de două feluri: scrise şi nescrise.

Izvoarele nescrise

Izvoarele arheologice sunt de două categorii: fixe (aşezări, fortificaţii, locuinţe, gropi, morminte etc.) şi mobile (obiecte de uz casnic, unelte, arme, podoabe etc.).

Izvoarele arheologice reprezintă urme materiale care au fost făurite şi utilizate de către om în activitatea sa. Prin intermediul a astfel de descoperiri, cu ajutorul metodelor specifice, arheologii reconstruiesc viaţa economică, social-politică şi spirituală a comunităţilor umane din preistorie până în evul mediu timpuriu.

În categoria izvoarelor nescrise se înscriu cele antropologice şi paleontologice. Primele au ca obiect de studiu analiza resturilor scheletelor umane. Pe baza acestora s-a putut reconstitui procesul de antropogeneză în spaţiul românesc, s-a contribuit, de asemenea, la stabilirea genezei popoarelor indo-europene, ca şi ,la stabilirea unor etnităţi, care au migrat prin spaţiul carpato-danubiano-pontic. Izvoarele paleontologice reprezintă resturi de fosile faunistice şi vegetale din trecut. Prin intermediul analizelor polenice s-a reuşit să se certifice momentul începutului cultivării plantelor, precum şi al speciilor diferitor culturi.

Izvoarele scrise

Izvoare narative. Acestea apar la o anumită treaptă a evoluţiei umane. Cele mai vechi sunt cele ale autorilor antici greci şi latini. Astfel părintele istoriei Herodot din Halicarnas (cca. 484-425 a. Chr.), în lucrarea sa „Istorii” ni-i consemnează pe geţi, ca fiind „cei mai drepţi dintre traci”. Alt istoric grec, Tucidide (cca. 460-398), în opera sa „Războiul peloponesiac” relatează despre amplasarea geografică a triburilor geţilor „dincolo de Haemus”, între „fluviul Istros şi Pontus Euxinos”. Despre conflictele militare purtate de „regele get Dromichetes cu regele macedonean Lysimach şi cu fiul acestuia” găsim informaţii ample în lucrarea lui Diodor din Sicilia (80-20 a. Chr.) „Biblioteca istorică”. La Strabon (64-21 a.Chr.), care a scris opera „Geografia” găsim ştiri despre teritoriul locuit de geţi, despre structura socială, reformele şi organizarea politică a geţilor de pe timpul regelui Burebista. Poeţii latini Virgiliu, Ovidius, Horaţius au relatat despre daci şi geţi care în sec. I a. Chr. reprezentau o permanentă primejdie pentru romani.

Opera lui Strabon este deosebit de valoroasă pentru relatările referitoare la teritoriul dintre Prut şi Nistru. Autorul aminteşte despre triburile tirageţilor de pe Nistru, precum şi despre „Гέτăr έpήuia” – „pustiul geţilor” localizat de majoritatea cercetătorilor în stepa Bugeacului, acolo unde s-au desfăşurat ostilităţile dintre Lysimah şi Dromichetes.

Informaţiile referitoare la alte populaţii ce locuiau pe teritoriul de răspândire a românilor bastrani, peucini, tribali, besi, troglodiţi locuind pe teritoriul ce se întindea mai sus de „Callatis”, iliri, celţi din vecinătatea Daciei (scordisci şi taurisci) fac din opera lui Strabon cel mai preţios izvor istoric asupra geţilor. Prin intermediul relatărilor lui astăzi ni se oferă ocazia de a reconstitui evenimentele care au dus la cucerirea Daciei. Dio Casius este acela care prin gura sa ne-a redat unicul portret al lui Decebal. În lucrarea sa „Itinerar geografic” Ptolemei oferă ştiri despre triburile dacice care locuiau în Dacia. Tot aici găsim informaţii preţioase despre teritoriile de la est de Carpaţi. Sunt pomenite cetăţile „pe lângă râul Hierasus (Siret), Zargidava, Tamasidava, Piroburidava”, precum şi cele de pe Tyras (Nistru): Carrodunum, Maetonium, Clepidava, Vibantavarium şi Eractum.

În lucrarea „Getica”, Iordanes, got romanizat care a trăit în sec. VI p. Chr. ne înfăţişează organizarea socială şi politică a geto-dacilor.

Izvoarele epigrafice: cuprind inscripţii pe piatră, pe obiecte de metal, ceramică atestate la Dionysopolis (Balcic, Bulgaria), Histria, Olbia, Mircea cel Bătrân, Sarmizegetusa, Buridava (Ocniţa) etc. Acestea conţin informaţii de ordin cronologic, juridic, religios şi desigur administrativ şi politico-militar. Inscripţiile greceşti, de exemplu din Dobrogea conţin date referitoare la organizarea  coloniilor de pe litoralul Pontului Euxin şi despre relaţiile acestora cu geţii. Cele din Dacia romană şi Moesia Inferioară servesc drept izvor preţios în favoarea romanizării populaţiei autohtone şi a organizării politico-administrative a acestor provincii.

Izvoarele numismatice cu inscripţii pe monezi sau alte obiecte de preţ oferă şi ele informaţii preţioase. Tezaurele de aur, argint, bronz şi ceramică, monezile descoperite izolat în aşezări au o importanţă mare pentru reconstituirea social-economică a populaţiei dacice şi apoi daco-romane şi chiar a celei româneşti din primele secole ale evului mediu. Ele reflectă evenimentele ce au avut loc şi din care cauză sau eveniment politic s-a produs tezaurizarea. Localizarea cu aproximaţie a unor uniuni de triburi dacice a fost posibilă în urma definirii centrelor de emisiuni monetare. Răspândirea acestora în diferite zone ne certifică nivelul economic prosper al populaţiei din întreg spaţiul românesc.

Izvoarele lingvistice: antroponime (nume de oameni), hidronime (nume de ape), toponime (nume de locuri) constituie o dovadă fără putinţă de tăgadă, că la baza limbii geto-dacice s-a aflat substratul indo-european. Limbă română s-a format din simbioza substratului traco-geto-dac şi limba latină. Cercetările comparativ istorice asupra limbii trace vorbite în antichitate până în jurul anului 600 p. Chr. au deschis şi au achiziţionat pagini de valoare abia întrezărite în trecut. S-a dovedit că limba română a moştenit un respectabil stoc de cuvinte traco-dace prin romanizarea autohtonilor, care au devenit vehiculatorii principali ai romanităţii sud-est-europene. S-a demonstrat de către savanţi supraveţuirea parţială a limbii traco-dacilor prin continuatorii ei romanizaţi şi deveniţi romani respectiv români. În acelaşi timp antroponimia traco-dacică a dispărut integral, iar toponimia şi hidronimia au suferit unele modificări fonetice şi formale determinate de populaţiile eterogene şi eteroglote stabilite printre români în acest spaţiu.

Izvoarele folclorice şi etnografice: fac referire la portul şi obiceiurile poporului român. Majoritatea elementelor de folclor sunt moşteniri traco-geto-dace, constatându-se totodată de asemenea şi unele elemente împrumutate şi de la romani. Portul popular la români s-a transmis de la geto-daci, cum este de exemplu încălţămintea tradiţională: opinca, aşa cum ni s-au transmis pe metopele Columnei lui Traian şi cele de pe Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Tradiţia antică ni-i caracterizează pe strămoşi cu cele mai nobile calităţi: cinstiţi, drepţi, sobri şi cumpătaţi – călăuziţi de principiul echităţii şi dreptăţii, calităţi căpătate prin tradiţia în familia monogamă.