Istoricul cercetării istoriei vechi a spaţiului carpato-danubiano-pontic

Pot fi distinse câteva etape:

I. Etapa preocupărilor generale amatoriste (sec. XVI - mij. sec. XIX). Odată cu răspândirea spiritului renaşterii şi umanismului apare interesul pentru antichităţi. Personalităţi: Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gh. Asachi etc.

II. Etapa începutului arheologiei ştiinţifice (sf. sec. XIX- înc. sec. XX). Cercetarea istoriei vechi a spaţiului românesc înregistrează progrese încă din sec. XIX. Acest fapt îl datorăm mai întâi de toate activităţii fructuoase desfăşurate de savanţi valoroşi istoriei în frunte cu B.P. Hajdeu, Al. Odobescu, Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol. Primul filolog şi scriitor, a fost şi un istoric de o valoare excepţională căruia îi datorăm mai multe studii despre originea şi continuitatea dacilor. Al. Odobescu este reprezentantul intelectualităţii care a exercitat o influenţă autoritară asupra activităţii arheologice prin broşura „Note asupra antichităţilor din România” şi o „Istorie a arheologiei”. Gr. Torilescu publică cea mai voluminoasă operă de erudiţie alcătuită vreodată de un român, cum a fost caracterizată „Dacia înainte de romani” de către N. Iorga. Alături de aceste figuri A.D. Xenopol, prin „Istoria românilor din Dacia Traiană” aruncă lumini şi asupra trecutului preroman.

Contemporani cu aceste personalităţi N. Beldiceanu şi Gr. Buţureanu şi-au consacrat activitatea în domeniul cercetării  culturii Cucuteni. Simultan, în Basarabia, se remarcă activitatea demnă de apreciat a lui C. Stamati şi Ion C. Suruceanu. Aceştia prin intermediul societăţii de Istorie Veche din Odessa, au adus contribuţii notorii şi de valoare în privinţa monumentelor arheologice din spaţiul dintre Nistru şi Prut.

III. Etapa formării şcolii româneşti de arheologie (perioada interbelică)

În primele decenii ale sec. XX studiul ştiinţific al antichităţii continuă pe o treaptă superioară. Unul dintre primii arheologi specializaţi în preistorie este G. Andrieşescu care publică lucrarea „Contribuţie la Dacia înainte de romani” în 1912. Această operă reprezintă un studiu minuţios despre neoliticul sud-est european.

Cercetări ample de teren aveau să fie înfăptuite în Transilvania de F. Laszlo la Ariuşd-Covasna, I. Kovacs la Apahida-Cluj, cât şi în munţii Orăştiei, la Grădiştea Muncelului şi Costeşti de D. Teodorescu şi Al. Ferenezi. În Moldova mult mai ample au fost cercetările efectuate de H. Schmidt la Cucuteni-Iaşi.

Cea mai proeminentă personalitate în domeniul cercetărilor antichităţilor dacice este V. Pârvan care prin activitatea sa creează o adevărată şcoală de arheologie. Perioada antibelică culminează cu publicarea „Geticii” la 1926, o sinteză de mare valoare ştiinţifică care răscoleşte adânc izvoarele narative şi arheologice, punând probleme noi, trage concluzii revelatoare despre un întreg mileniu de istorie a tracilor septentrionali.

Probleme legate de civilizaţia acestora au fost tratate în sintezele privind direct antichităţile din diferite regiuni ca „Transilvania în antichitate” de C. Daicoviciu, „Istoria antică a Dobrogei” de R. Vulpe, „Arheologia preistorică a Olteniei” de D. Berciu. Situaţia lucrărilor preistorice în România a fost reflectată în lucrarea lui I. Nestor din 1933 care reprezintă o sinteză critică a rezultatelor cercetărilor arheologice la acea dată. Istoricii N. Iorga şi C.C. Giurescu în lucrarea lor „Istoria Românilor” au rezervat acestor preocupări capitole importante.

Până la al Doilea Război Mondial cunoştinţele noastre referitoare la antichităţile din Republica Moldova se reduceau la câteva descoperiri şi cercetări izolate efectuate de Azachian, I. Moroşan, P. Paneic, N. Constantinescu-Iaşi, I. Năstase P. Nicorescu la Cetatea Albă, la Stolniceni etc.

IV. Etapa contemporană

Pe teritoriul României s-au întreprins un şir de investigaţii care au condus la precizări importante în privinţa unor probleme de importanţă majoră în istoria românilor. Descoperiri semnificative s-au făcut pentru concretizarea epocii vechi şi noi a pietrei prin săpături la Bugiuleşti, Băile Herculane, Ripiceni-Izvor, Schela Cladovei, Valea Lupului.

Etapa târzie a epocii neoliticului ni se înfăţişează mult mai completă şi cu unele aspecte culturale noi. Săpăturile de la Hăbăşeşti şi Traian au demonstrat o dată în plus că civilizaţia Cucuteni, prin ceramica şi plastica sa se situează în fruntea neoliticului european.

Pentru o mai bună şi completă cunoaştere a epocii străvechi s-au utilizat şi datele furnizate de alte ştiinţe înrudite ca: paleoclimatologia, paleobotanica, paleozoologia, paleoantropologia ş.a.

Toată documentaţia obţinută a fost valorificată în lucrări ca: „Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova” de Brudiu M, „Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României” de Păuneascu Al., „Originea şi evoluţia omului” de Necrasov O. La acestea se adaugă un şir de publicaţii cu caracter de sinteză apărute în revistele instituţiilor academice şi ale ziarelor judeţene.

La fel de importante au fost contribuţiile care definesc civilizaţiile epocii metalelor. Cercetările care vin să întregească linia continuă a dezvoltării epocii bronzului şi totodată aduc importante precizări în privinţa diferitor arii de cultură şi a raporturilor lor cu regiunile învecinate sau mai îndepărtate au fost aduse de Morintz S. cu „Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. 1. Epoca bronzului  în spaţiul carpato-balcanic”, de Andriţoiu I, cu „Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului”; Ciugudean H. cu „Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei”.

În aceste lucrări şi într-un şir de alte articole de sinteză astăzi metalurgia bronzului şi ansamblul cultural al epocii aflate într-o legătură strânsă cu civilizaţiile învecinate au creat condiţiile necesare formării primelor neamuri de origine tracă.

Epoca fierului este marcată de cercetările ştiinţifice privitor la civilizaţiile geto-dacilor. În această ordine de idei lucrări ca: „Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi” de Laszlo A, „Contribuţii la istoria veche a României” de O. Pippidi, „Arta traco-geţilor” de Berciu D, „Ceramica traco-getică” de Moscalu Em., „Monedele geto-dacilor” de C. Preda, „Burebista şi epoca sa” de I.H. Crişan, „Dacia de la Burebista la cucerirea romană ” de H. Daicoviciu oferă date referitor la diferite domenii de activitate economică, social-politică şi spirituală a geto-dacilor.

Cea mai recentă lucrare de sinteză, ce are în vizor Istoria veche a spaţiului românesc, este ediţia academică a Istoriei românilor, volumele I şi II care a văzut lumina tiparului în anul 2001 şi reeditate în 2010. La acest tratat şi-au adus contribuţia aşa cercetători ca M. Petrescu-Dîmboviaţa, N. Ursulescu, A. Vulpe, M. Babeş, A. Barnea etc.

În Republica Moldova, în primii ani de după cel de al Doilea Război Mondial se remarcă activitatea cercetătorilor G.D. Smirnov, T.S. Passek, G.B. Fedorov, veniţi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Însă, treptat, în procesul de studiere pe teritoriul R. Moldova sunt antrenaţi şi cercetători autohtoni.

Astfel, graţie numeroaselor săpături arheologice efectuate de N. Chetraru, V. Marchevici, I. Niculiţă, I. Hâncu, V. Dergaciov, Gh. Postică, I. Borziac ş.a. avem o imagine mult mai completă asupra manifestărilor de viaţă umană în estul spaţiului românesc din Epoca străveche până în Evul mediu timpuriu. Aceasta şi pentru că rezultatele acestor cercetări au fost valorificate în lucrări ca: „Cultura Bugo-Nistreană pe teritoriul Moldovei” şi „Triburile tripoliene târzii din nordul Moldovei” de V. Marchevici, „Monumentele epocii bronzului” de V. Dergaciov, „Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi” de O. Leviţchi, „Tracii de nord în sec.VI-I a. Chr.” de I. Niculiţă, „Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu” de Gh. Postică.

Rezultatele eforturilor depuse de cercetători s-au concretizat mai cu seamă în apariţia volumului I al tratatului „Istoria Moldovei” din 2010.